Din punct de vedere istoric, localităţile comunei sunt atestate documentar din anul 1241, din perioada invaziei mongole. După ce tătarii au invadat Ungaria, s-au îndreptat spre Arad, lăsând neatins oraşul NOVA VILLA, al cărui nume a fost PERG (actualmente PEREG ). În vara anului 1241 tătarii ajung totuşi, în părţile Perg-ului, cuceresc oraşul, măcelărind populaţia care nu a reuşit să se refugieze în cetăţile învecinate.

În anul 1241 localitatea este cunoscută sub numele MOGNU VILLA PERG, iar mai târziu, în anul 1320, găsim în documentele istorice ” POSESIUNEA PEREK “, în 1520 „PEREK”, iar în anii 1828 – 1851 „NAGY PEREG”.

Ulterior localitatea a fost cunoscută şi sub alte nume, cum sunt: ” PEREGU GERMAN ” sau  „ PEREGU MARE ” şi „ KISS PEREG “.

Din secolul XIII şi până la revoluţia de la 1848 nu se mai cunosc decât puţine date despre localitatea Peregu Mare.

În anii 1774 – 1778 ajung în aceste părţi aproximativ 250-300 de persoane, credincioşi reformaţi din EGYEK, Ungaria, care s-au aşezat pe teritoriul administrativ al actualului sat Peregu Mic.

Între secolele XIII şi XIX este rareori menţionată existenţa acestei localităţi, primele date despre Peregu Mare reapărând în 1848, o dată cu izbucnirea mişcărilor ţărăneşti care au cuprins şi satele din zona Peregului, când ţărani români, maghiari, germani, slovaci, refuză robota şi se ridică împotriva conducerii comunale şi administratorilor domeniilor. Nobilimea liberă desfiinţează robota, dijma, decima şi alte dări.

În 1850 sosesc în ţinuturile Aradului numeroşi ţărani pribegi, în speranţa că vor fi aşezaţi pe domeniile comunale şi împroprietăriţi. Acest lucru nu s-a întâmplat, astfel că ţăranii pribegi au ajuns sa lucreze din greu, în condiţii mizere, în pădurile de la Pecica şi din Banat. Temându-se de o nouă răscoală sau de pierderea braţelor de muncă, precum şi din interese politice, guvernul austro-ungar înfiinţează localitatea Pereg (Peregu Mare de astăzi). Ţăranii aşezaţi aici nu au fost împroprietăriţi, ci li s-a dat pământul comunei în arendă. Mulţi dintre ei au părăsit Pusta Peregului din cauza arendei prea mari. În 2 martie 1853, Curtea de la Viena dă o patentă imperială pentru zona Banatului, Crişanei şi Maramureşului, prin care se dădea posibilitatea ţăranilor de a se răscumpăra. Ţăranii încep să-şi redobândească pe calea justiţiei pământurile pierdute în ultimele decenii. În acest fel şi ţăranii din Pereg ajung să deţină pământ. Tot în această perioadă (mai precis în 1852), Cancelaria de la Viena dă o hotărâre prin care ţăranilor de diferite naţionalităţi, provenind din sudul şi nordul Imperiului Austro-Ungar – chemaţi să lucreze pe o moşie în Ungaria şi mai apoi înşelaţi de către proprietarul acesteia – li se dă Pusta Pereg din ţinutul Aradului. Astfel, 138 de familii de colonişti vor primi un loc pentru ridicarea unei case şi câte 20 jugăre de pământ şi 1.100 stânjeni pătraţi, împroprietărirea făcându-se prin tragere la sorţi. Se spune că primele case au fost ridicate la cca. 300 m de primărie, construite din lemn şi acoperite cu paie.

În anii 1850 încep să se aşeze pe teritoriul administrativ al actualei localităţi Peregu Mare colonişti ruteni proveniţi din judeţul GARITI, din Slovacia, colonişti germani din GUDMOHVENI şi cehi din părţile KASLOVA şi SENTES.

Anul 1863 este descris în documente ca fiind foarte sărac pentru populaţia din zona Peregului, iar o parte din familii au migrat spre Transilvania pentru a supravieţui iernii acelui an. În 1864 a venit în zonă un nou val de colonişti germani din Deutchmâhren, având nume ca: Sziegmeth, Fritz, Hangel, Fuchs, Stermay, Scheifer, Wild, iar din Banat au venit familii ca: Tenoel, Quintus, din Bohmen au venit familii ca: Dusek, Kalonsek, Junek şi alţii (manuscrisul lui Waigand). În 1864, Waigand este numit dascăl în Pereg şi găseşte aici o comună sărăcăcioasă: şcoala, construită în 1853, era o clădire mică, izolată în câmp, pe fiecare stradă existau parcele goale, deoarece casele de pământ, acoperite cu paie, arseseră în anul 1860.

În anul 1908 este construită o nouă şcoală, clădirea acesteia existând şi azi.

Între anii 1878 şi 1879 a fost construită biserica catolică, ea va fi servită de un preot abia din 1899.Celelalte două biserici, existente şi astăzi, au fost construite mai târziu, după venirea cehilor şi a rutenilor.

După al II-lea război mondial localitatea a fost supusă colectivizării forţate. În pofida tuturor presiunilor nefaste din ultimii 50 de ani, s-a reuşit asigurarea serviciilor medicale permanente, organizarea funcţionării grădiniţei, creşei şi cantinei. Totodată s-a înfiinţat şi căminul cultural şi multe alte construcţii de interes comun.